În 2001, la Dortmund, în finala Cupei UEFA, i-a avut în fața ochilor pe Steven Gerrard, Owen ori Heskey. Astăzi, la fix 15 ani de atunci, se ”distrează” cu bagajele turiștilor din aeroportul ”Barajas”, pe care le încarcă în avioane. Povestea lui Oscar Tellez, fostul jucător de la Alaves, fostul echipier al naționalei Spaniei. ”Nu consider că fac ceva umilitor. Vreau doar să am ce le pune pe masă fetelor!”

Tipul din fața ta e tuns regulamentar, cu un tricou simplu și burtică gen ”boiler”. Tipul de care-ți aduci tu aminte era cârlionțat, longilin și avea grijă, în ultimul act al unor finale europene, de ”cormorani” cu ștaif. Dar e unul și același. Oscar Tellez Gomez. 41 de ani.

Povestea-i simplă până la un moment dat. A început fotbalul la echipe mici, apoi a a ajuns la Deportivo Alaves. În 1997, urcă în Primera Division. ”Doamne, ce a fost atunci”, dă el cep amintirilor. ”Lume pe stradă, abia puteam respira de tăria îmbrățișărilor”. L-au împrumutat la Valencia ori Villarreal apoi, consacrarea: 1999 - 2006 la Vitoria, coleg cu Cosmin Contra. ”Am prins un Alaves de aur. Lumea-și aduce aminte doar că am fost înfrânți în finala aceea de infarct de la Dortmund, contra lui Liverpool, dar mulți uită cum am ajuns acolo. Am trecut de Rosenborg, am trecut de Rayo, am trecut de Inter, am trecut de Kaiserslautern. Tot ghinionul din lume s-a adunat atunci în vestiarul nostru. Două eliminări, autogol în ultimele minute”...

Firul poveștii continuă. Camacho, selecționerul, l-a sunat. A debutat contra Japoniei, la Cordoba, a adunat vreo patru meciuri. A continuat la Alaves până când la echipă a poposit președinte Dmitri Pietrman, un om de afaceri ucraineano-spaniol, fără toate țiglele pe casă. ”Nu ne-am înțeles din prima clipă: m-a făcut gras, bețiv, am ajuns aproape să ne batem”, spune. Apoi...Apoi s-a produs ruptura. Nu are - ori nu vrea să dea - explicații pentru ceea ce s-a petrecut: ”Toți banii au fost investiți greșit, în imobiliare. Familia mea avea o frizerie, aș fi putut face o afacere bună din asta, dar am vrut să joc în ligile superioare. Am pierdut aproape tot. Mama a fost bolnavă, soacra, la fel. Banii s-au dus. Au dispărut mobilele, casele, mașinile scumpe”...

Azi, la 15 ani de la finala de pe ”Westfalenstadion”, încarcă și descracă bagaje pe ”Barajas”, aeroportul madrilen. ”Știi ce? Nu-mi este rușine de ceea ce fac. Trebuie să pun ceva pe masă fetelor, nu? M-am obișnuit cu ideea. Nu fur, nu dau în cap, dar oamenii nu mă lasă să mă liniștesc. Îi aud cum șușotesc pe la spatele meu, că uite-l și pe ăsta, acum un deceniu era fotbalist iar azi împinge geamantanele”. Adaugă că el a fost primul care a acceptat schimbarea. ”În capul meu s-a produs un click. Am priceput că nu mai am portofelul plin, că mașinile 4x4 au dispărut, că duc o altă viață. Că soția, că fetele trebuie să mă accepte așa cum sunt. Am fost fotbalist, acum încarc bagajele unor oameni pe care nu-i cunosc. Așa, și unde-i problema?”

Când zice asta, privește spre o poză. El cu Dan Eggen, în centrul apărării lui Alaves și, lângă ei, plin de sudoare, Jamie Garragher, peste 500 de prezențe la Liverpool. Finala aceea nebună, cu nouă goluri...